NIMIC

                        Am apatie de primăvară. Nu mai vreau nimic, nimic. Mă obosește tot. Nu vreau să plec nicăieri, nu vreau nici în vizite nici vizite. Nimic nu-mi displace profund dar nici nu mă entuziasmează ceva. Să nu vă treacă prin cap că am totul și ar veni pe cale de consecință să nu-mi doresc nimic. Ar fi o eroare nici măcar regretabilă. O eroare în formă simplă.
          În jurul meu toți vin și pleacă cu o viteză amețitoare. Obosesc doar urmărindu-i. Copiii nu seamană cu mine niciunul. Suferă de agitație cronică cu pusee de mișcări haotice rectilinii și punctiforme. Când îi știu în camera vecină, mă suna din celălalt colț al orașului, de la prieteni, bunici sau filme. Mă anunță că au ajuns cu bine uitând să-mi ceară voie să și plece. Nu ți-am spus ? Înseamnă că i-am spus lui tati ! Dacă nici lui, înseamnă c-am uitat,nu te superi, nu? Doar pentru atâta lucru.M-am obișnuit, se pare !
          Primesc tot felul de sfaturi. Fă un copil ! Ia-ți cățel ! Alt cățeluș în locul celui după care tânjesc încă. Încă nu pot. Dorința de a mai face un copil cu care să mai stau și eu, pentru că ceilalți n-au timp de stat pe acasă, a pălit și ea înghițită de marea apatie. Dar parcă n-a murit de tot. Nu știu...
          Nici cafeaua cu prietenele nu mă mai atrage. Nici pantofii. Aici e chiar grav, ar spune cineva ! Nu mai am chef să ajut pe nimeni, noroc că reciproca nu funcționează, că nici de asta n-am chef. Încrâncenarea de orice fel mă epuizează...
          Nici turneul de la Miami nu mai e ce-a fost, vă dați seama, cât de afectată sunt de această maladie cu nume de apatie ? Citit, scris, ioc ! N-am chef ! Parcă am spus, bine că nu seamănă copiii cu mine. Ei au vacanță. Vreau și eu vacanță ! Dar nu știu de la ce ? Vacanță de la nimic. Este ?
          Am căutat îndelung și parcă îmi place ceva, ceva...
          Îmi plac doar pregătirile de Paște, casa curată și geamurile larg deschise... O fii puțin, foarte puțin ...
          Aștept noaptea de Înviere să-mi aducă lumina bucuriei de viață și gânduri zburdalnice care să-mi alunge letargia asta instalată mult prea comod ca s-o pot alunga de una singură, fără ajutor, totuși ...

MĂRȚIȘOARE

                                              Nici nu mai pot să mă bucur de mărțișoare, măcar. Șefa mea directă, adică fiica mea a reușit să-mi elimine și ultima tresărire de bucurie în fața vreunui mărțișor. Timp de o săptămănă m-a amenințat zilnic cu operațiunea mărțișorul. Sub teroarea instalată prematur a trebuit să mă supun indicațiilor șefei de a cerceta oferta de piață cu maximă seriozitate. Cine mai crede că gestul conteaza, n-a cunoscut-o pe șefa noastră. Binențeles că nu se poate orice, oricum, oricând ! Cum ar fi posibilă o asemenea impolitețe să oferi doamnei de engleză același fel de mărțișor cu cel al doamnei de desen ? Ar fi impardonabil. Nici măcar de culori diferite nu se acceptă.
Nu vrea să știe nimeni cât de lungă e lista de doamne, domnișoare (care se deosebesc fundamental de doamne, prin faptul că trebuie ales ceva trendy pentru dânsele, daaa...) colege, prietene, bff, verișoare, fine și finuțe și lista continuă pană când nervii se vor atrofia și voi cădea lată sau lungă, totuna. Am încercat anemic să intervin și eu cu o remarcă referitoare la flori. A urmat ceva de genul : binențeles că trebuiesc și flori, nu numai flori. Am omis să-mi cer scuze pentru sugestia inoportună și chiar deplasată față de axa mărțișor-floare-urmează cadou.
Singura consolare vine din partea băiatului, care duce ce-i dă mama fără să comenteze nimic. O exista și în materie de mărțișoare o lege a compensației. Care mai și funcționează pe deasupra.
Deci să concluzionez, nu mai pot cu mărțișoarele ! Pot numai cu flori ! Multe flori ! Doar flori dacă s-ar putea ! Ce păcat că nu se poate, am auzit o voce suavă din spate. Am oprit la stop. Și mă gândesc că primăvara e frumoasă și cât am așteptat-o ! Și-a venit ! Nu ? Las' că trece și ea ...
Ar mai rămâne să mă trezesc cu cineva spunându-mi : nu vrei să te duci în oraș să-ți cauți un mărțișor așa cum îți place ție ?