vineri, 19 februarie 2010

FASCINATA

                          
                            Nimic nu ma linisteste mai eficient decat sportul. Mai putin practicat si foarte mult vizionat. Daca as putea m-as uita non stop. Norocul meu consta in faptul ca subiectul e practic inepuizabil. Selectez ce ma fascineaza si de aici culeg momentele speciale, fractiuni de secunda ce decid rezultatele finale.
De la start la finish se scrie o intreaga istorie pe parcursul careia personajele dau tot ce au mai bun din ele. Toti, fara exceptie, pleaca cu speranta in suflet ca poate sansa e de partea lor. Dar parcursul, in orice disciplina, e plin de surprize si provocari carora unii le fac fata cu bine, altii mai putin bine, ca si in viata de altfel.
La coborarea fetelor, anul acesta, au fost multe cazaturi. Unele chiar urate. N-o sa va spun cine a castigat si cine a cazut, ca asta gasiti peste tot. Pe mine ma intereseaza sa inteleg cum de se-ntampla sa cazi, totusi, cand esti la acest nivel de performanta?
Nu te gandesti decat sa setezi timpul tau ca fiind cel mai bun, indiferent cum. Si aici apar problemele, cred eu. Nu exista secunda asemanatoare cu a altei concurente. Inaltimea, greutatea, tehnica ta sunt unice.
 In momentul in care nu mai reusesti sa tii situatia sub control, realizezi ca esti doar un om chiar daca toti ceilalti te privesc ca pe un zeu si te strivesc fara sa vrea cu asteptarile lor. Asteptari la care te ridici sau nu. Frumusetea consta in felul in care incerci sa o faci.
Unii au clacat imediat dupa start. Altii chiar inaintea liniei de sosire. Nu pot fii toti pe primul loc, nu-i asa ? Dar si cand reusesti sa ajungi acolo in ciuda faptului ca-ti simti muschii explodand sau nu-i mai simti deloc deoarece ai trecut peste pragul suportabilitatii, cum trebuie sa fie ? Foarte putini, stiu.
Cum te educi si cum te antrenezi sa ajungi acolo e alta poveste. Poveste prea putin spusa deoarece e prea intens traita de protagonistii ei.
 Daca n-ar fi prea ocupati cu performanta, tare as vrea sa-mi spuna, de exemplu, un biatlonist care a concurat azi la pursuit, prin ce minune a reusit sa-si regleze respiratia.
Bine, mi-ar spune ca tine de tehnica. Care tehnica, gandesc, nu e de la masina ci tot de la omul, sportivul care trebuie sa-si regleze pulsul in cateva secunde, dupa kilometri buni de alergat pe traseu.
Ajungi in poligon cu inima pulsandu-ti in urechi si constient ca din lipsa oxigenului nu se iriga creierul la   parametri normali si acuratetea scade. Arunci betele simultan cu cel de langa tine si intri in pozitie de tragere. Respiri si incarci dupa care intri in apnee si tintesti. Intre cartuse trebuie sa ai cel mult doua secunde. Sunt cinci tinte. Faci zero daca lovesti toate cinci consecutiv.
Daca nu, ai tur de penalizare pentru fiecare ratare. Patru sedinte de tragere in cei 12,5 km de traseu.
Simplu, nu ?
Pentru unii.
Nici chiar pentru toti cei care participa.
Pentru mine, foarte greu de inteles, imposibi de incercat, macar.
Nu sunt maniaca. Sunt doar fascinata.
As concura cu succes la aruncarea cu privirea. Aici m-as incumeta.
La cea "din gura nu ma-ntrece nimeni" pic.
Eu nici data in care ne gasim n-o am pe cea care trebuie !

4 comentarii:

comentarii oprite

Daily Calendar

Lista mea de bloguri